Author Archives: Francesco Chiappetta
‘Na padda janca
Doppu avì vruciàtu ‘a faccia ‘ni saracìni
pi ‘na jurnàta sana,
‘nu soli ancora cucènti, pi ‘n ùtima guapparìa
jìti a circà cumpagnìa p’ ‘a notti
fujènnu arretu ‘a muntagna Bulgherìa.
Va’ trova ‘int’ ‘a quali vaddi,
a quali jumu o turrènti
jviti a stenni ‘i spaddi
e a sfrìje tutt’ ‘i turmènti.
…………………………
‘Int’ ‘a ‘nu cittu c’arrassusìa
a livànti, appena arrètu Caìa,
‘na padda janca ‘intu a ‘nu celu d’oru
dicì ‘nu jurnu di jì a scuntà ‘a soru.
Dopo aver bruciato la faccia ai portaioli
per una giornata intera,
‘un sole ancora cocente, per un’ultima guapparia
andava a cercare compagnia per la notte
fuggendo dietro la montagna di Bulgheria.
Chi sa in quali valli,
a quale fiume o torrente
andò a riposare le spalle
e dileguare i tormenti.
…………………………
In un silenzio che Dio ce ne scampi
a levante, appena dietro Caia,
‘na palla bianca in un cielo d’oro
diceva al giorno di andare incontro alla notte.
‘A fotografia
Di vernu,
‘i varchi tiràti ‘nzìccu
sutt’ ‘a cantina ‘i Virgìliu,
parìnu tanti picurèddi
‘i ‘na murra muta,
‘ntisicàta da ‘u friddu.
I marinàri ‘ngugnàvinu
rota ‘i puppa cu rota ‘i prua
e ‘i muràti si vasàvinu
comi p’arricittà n’ ùtima calùra.
Po’ arrivàviti,
pricisa n’ appuntamèntu,
‘na ngasàta d’acqua putènti.
‘U jumu pigliàviti ‘a via nova
e gghijti a cunzulà i carrinòzzi.
D’inverno,
le barche tirate in secco
sotto la cantina di Virgilio,
sembravano tante pecorelle
di un gregge muto,
intirizzito dal freddo.
I marinàri incastravano
la ruota di poppa con la ruota di prua
e le murate si baciavano
come per godere l’ultima calura.
Poi arrivàva,
preciso all’appuntamento,
uno scroscio d’acqua potente>/p>
il fiume inondava la strada
e andava a consolare i carrinòzzi.
‘A cuda ‘i zifuni
‘Nu signu luntànu, a mmari.
Ohì tu!! Pari ‘nu bbastimèntu a vapùri.
…E cchì cimminèra àuta e spissa….
Ma va’ camìna, non fa’ ‘u fissa
Jetta sùbbetu stu diàvulu ‘i lanzatùri
E lassa futt’ ‘i cazz’ ‘i mari.
“ ‘A cuda ‘i zifùni!!! ‘A cuda ‘i zifùni!!! “
S’avvicinàvi com’ ‘u lampu.
Arravugliàvi l’acqua cchiù d’ ‘u mulìnu,
stracquàvi cchiù di ‘na lavannàra
scunzichènnu senza scàmpu.
‘Ntrunàtu ‘na doganèlla
pippiàvi Zù Lùiggiu:
‘na formula maggica
e ‘na sfurbiciàta
chiudì lla jacuvèlla.
Un segno lontano, a mare.
Ehi tu!! sembra un bastimènto a vapore.
…E che ciminiera alta e larga….
Ma va’ la’, non fare il fesso
getta subito stà diavolo di fiocina
E lascia fottere i cazzi di mare.
“ ‘A cuda ‘i zifùni!!! ‘A cuda ‘i zifùni!!! “
S’avvicinàva in un lampo.
Rimestava l’acqua più di un mulìno,
strizzava più di una lavandaia
sconciando senza scàmpo.
Seduto alla doganèlla
fumava Zù Lùiggiu:
una formula magica
e una sforbiciàta
chiudeva il gioco.
* oloturie
‘A cantina ‘i Virgiliu
Chi ni sapìnu Uà uà e Tagliacàpu
‘I stu jumu a cucchiàru
Ca ‘nu cantante ginuvìsi
Avì musicàtu senza dinàri, amùri nè celu?
Eppùru sapìvinu dici a Virgìliu,
Ammènti c’ ammisuràvinu ‘u vinu:
“Tu ca ‘u vènnisi
Chi t’accàttisi ‘i cchiù bbonu?”
Che ne sapevano Uà uà e Tagliacàpu
‘di questo fiume di anse
Che un cantante Genovese
musicò senza denari, amore e cielo?
Eppùre seppero dire a Virgìlio,
mentre mescevano il vino:
“Tu che lo vendi
cosa ti compri di migliore?”
‘Mbròsiu
Marinari ca ammisùrinu com’ a mmì
‘u Portu, nonn à maje visti.
‘U quartìnu pi mme
Nonn è maje statu ‘nu palazzu:
a mmari ngi cuntàvu ‘a luna
e ‘nterra ngi divacàva ‘u vinu.
Po’
Dalle e dalle,
no ssapìvi cchiù smiccià
‘a luna vecchia d’ ‘a luna nova.
Ma dicu,
Nonn era sempi iu, ‘a Tigra
Puru si ‘mpillicciàtu coma ‘n orso?
E quannu mmaje s’ è vistu ‘na nuvula
Ammurtà ‘u soli?
Eppuru ‘na filosofia com’ ‘a mia
No fuje cazz’ ‘i ‘nduvinà
Addu’ accummèngiti ‘a rujìna.
Marinai che mescevano come me
il Porto non ne ha mai visti.
il quartino per me
Non è mai stato un palazzo:
a mare ci contavo la luna
e a terra ci versavo il vino.
Poi
Dalle e dalle,
non seppi più distinguere
la luna vecchia dalla luna nuova.
Ma dico,
Non ero sempre io, la Tigre
anche se con una sbornia da orso?
E;quando mai si è vista una nuvola
Spegnere il sole?
Eppure una filosofia come la mia
Non fu capace d’indovinare
dove comincia la rovina.