‘A cannìsta
Putìa maje jìnghi
‘i lacrimi ‘na cannìsta?
Eppùru, china d’acqua salata
t’ ‘a purtèvi.
Ériti l’acqua ‘i chiddu mari ammuccìatu,
quannu quetu, quannu ‘ndiavulàtu,
ca purtàva ‘na micciùna ‘ind’ ‘u cori.
Nenti pozzu fa’
si ‘ind’ ‘a cannìsta
ngi truvèsti sulu ‘u sali…
E nnendi ngi putìvi lla cannìsta
a ti stipà ‘nu mari sembi ‘n vista.
Potevo mai riempire
di lacrime una cesta?
eppure piena d’acqua salata
te la portai.
era l’acqua di quel mare nascosto,
quando quieto, quando agitato,
che portavo di nascosto nel cuore.
Niente posso fare
se nella cesta
ci trovasti solo il sale…
E nulla poté la cesta
a conservarti un mare sempre in vista.
Lascia un commento